Parohia "Duminica Tuturor Sfinţilor" - protopopiatul Iasi 2 » Predici

Predică la duminica a 19-a după Rusalii (2009)

pr.bogdan — Sat, 03 Oct 2009 21:04:00 +0000

Cuvânt la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

pr.bogdan — Sun, 20 Sep 2009 11:00:00 +0000

Evanghelia: Marcu 8,34-38.9,1

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.

Duminica aceasta, urmând Sărbătorii cinstirii Sfântului Lemn al Crucii pe care a fost răstignit cu trupul Mântuitorul nostru Iisus Hristos, tratează firesc tot despre semnificaţia crucii (odovania praznicului, sau sfârşitul lui având loc abia luni, pe 21 septembrie), dar se pune accentul mai mult pe sufletul omenesc, pe valoarea acestuia în relaţia pământ-cer, pe veşnicia pe care acesta ne-o aduce, atunci când Dumnezeu aşează sufletul în trupul nou creat în pântecele mamei. Suntem deopotrivă veşnici cu Dumnezeu, pentru că amprenta dumnezeirii există în fiecare dintre noi; suntem sau nădăjduim să devenim purtători de Hristos, adică “hristofori”. Purtăm chipul Lui Dumnezeu prin creaţie şi nădăjduim să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu. Unii dintre noi oamenii, înţelegem greşit modul în care trebuie să ne raportăm la Izvorul Vieţii, la Creator, uitând că noi nu suntem consecinţa întâmplării, că existenţa noastră pământească, temporală şi temporară, are un scop, acela al Creatorului care crează…suflete şi le aşează în trupuri, care să fie “slugi” vrednice, mulţumitoare, recunoscătoare. Primim viaţă de la Dumnezeu…dar Dumnezeu nu se opreşte aici. Ne ridică din întunericul păcatului, prin “baia naşterii din nou”, adică prin botez, ne dăruieşte “putinţa de a nu greşi”, ne îmbracă cu haina harului, cu îmbrăcămintea cea caldă a Bisericii Sale; ne pune la îndemână pe tot parcursul existenţei noastre, care ne-a dăruit-o “liberă”, nu “libertină”, arme duhovniceşti: Sfintele Taine, Ierurgiile, etc; Dumnezeu poartă grija fiecăruia dintre noi, pentru că El doreşte o relaţie personală cu fiecare dintre noi. Nu suntem doar cifre aşa cum figurăm în evidenţele unui stat, a unei municipalităţi…nu suntem doar un CNP (cod numeric personal), ci suntem PERSOANE (prosopon în lb. greacă, care semnifică chip, faţă). Deci Dumnezeu ne-a făcut persoane, asemănându-ne cu El. Prin asemănarea părţii noastre din nou (a sufletului) cu Dumnezeu, devenim persoane, avem sau dobândim PERSONALITATE.

Un necredincios îi spunea odată unui preot că nu poate crede în existenţa sufletului. “La urma urmelor”, spunea el, “puteţi merge la un laborator medical şi veţi vedea că omul este de fapt doar apă, zahăr, fosfor, carbon, amidon…” Preotul i-a spus că nu doreşte să continue discuţia, ceea ce l-a înfuriat pe necredincios. “Mă aşteptam la aşa ceva. De fiecare dată când nu puteţi da un răspuns logic, refuzaţi să continuaţi discuţia.” Preotul i-a răspuns calm: “Sunt om cu raţiune, şi tocmai de aceea refuz să vorbesc cu o grămadă de apă, zahăr, fosfor, carbon, amidon…”

Ia sufletul unui om din trup, şi tot ce îţi rămâne sunt nişte materii chimice, valorând puţin sau nimic. Pune însă un suflet într-un trup şi omul va valora mai mult decât întreg universul. Sufletul aşadar este “demn” de luat în seamă, pentru are trei calităţi extraordinare: 1. – este creat după chipul Lui Dumnezeu; 2. – a fost răscumpărat prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos şi 3. – este veşnic, nemuritor.

Rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască discernământ duhovnicesc, să putem diferenţia plăcerile trecătoare îndreptate deseori către trup, de cele veşnice, care sfinţesc şi trupul şi sufletul.

Înălţarea Sfintei Cruci – semnificaţii

pr.bogdan — Sun, 13 Sep 2009 19:35:00 +0000

Înălţarea Sfintei Cruci este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, închinate Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. Praznicul acesta, cinstit cu post şi rugăciune, comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci şi anume: – pe de o parte, se aminteşte de aflarea crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos, de către Sf. Împărăteasă Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare , şi înălţarea ei solemnă în văzul tuturor celor prezenţi de către patriarhul Macarie de Ierusalim, în ziua de 14 septembrie 335; iar pe de altă parte acest praznic comemorează readucerea lemnului Sf.Cruci de la perşi, în anul 629, pe timpul împăratului Heraclius, care a depus-o în Biserica Sf.Mormânt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia al Ierusalimului a înălţat-o în mod solemn în văzul tuturor în ziua de 14 septembrie 630.

Începutul cultului public oficial al Crucii Mântuitorului Hristos s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfinţirii bisericii zidite de Împăratul Constantin cel Mare, pe locul calvarului, Golgota, numită a Sfântului Mormânt sau Martirion/Martirium sau mai târziu Ad Crucem. Părţile din lemnul Sfintei Cruci de la Ierusalim s-au pierdut în anul 1187, când Crucea a fost luată de episcopul de Betleem şi dusă în bătălia de la Hattin.

Până unde poate merge cinstirea Sfintei Cruci a Mântuitorului nostru Iisus Hristos puteţi desprinde din imaginile de mai jos, care reprezintă Dealul Crucilor (din Lituania), care se află la 12 km de nordul oraşului industrial Siauliai şi este recunoscut de statul lituanian ca “centrul naţional de pelerinaj creştin”.

Bucurie sfântă tuturor!

Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci – 2009

pr.bogdan — Sat, 12 Sep 2009 18:47:00 +0000

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Evanghelia zilei, de numai 5 versete (In. 3, 13-17) e una hristologică, pentru că ne vorbeşte despre ce a făcut şi face Hristos pentru noi, ca să ne mântuim fiecare în parte. Pentru că mântuirea e o realitate personală, foarte dinamică, care se lucrează la modul prezent şi continuu în persoana noastră, la întrepătrunderea dintre lucrarea lui Dumnezeu şi a noastră şi a tuturor celor care ne înconjoară şi vin în relaţie cu noi.

Mântuirea noastră e un mare dar. Un dar al dragostei dumnezeieşti, lucru pe care îl subliniază primul verset al Evangheliei de astăzi: “şi nimeni nu s-a suit /urcat în cer, ci numai Cel care S-a coborât din cer, [adică] Fiul Omului” (v. 13). Mântuirea noastră e darul venit din cer, e darul venit din sânul Prea Sfintei Treimi, pentru că e starea personală de fericire dumnezeiască, care se dobândeşte în relaţie cu Cel venit din cer, adică cu Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Nimeni nu s-a urcat în cer, dintre oameni, ca să ne fie Mântuitor. Adică oamenii nu se pot mântui pe ei înşişi, nu se pot salva de la moarte, nu se pot înnemuri de unii singuri. Ci, Cel care S-a urcat cu trupul la cer, cu trupul Său îndumnezeit, luat din Fecioară, cu care a făcut minuni şi cu care ne-a învăţat, cu care a suferit pe cruce, cu care a înviat, S-a înălţat la ceruri mai apoi şi a şezut de-a dreapta Tatălui, e Fiul lui Dumnezeu întrupat, adică Fiul omului.

Însă El a coborât din cer, fiind Fiul născut din Tatăl din veci, făcându-se, prin întrupare, Fiul Fecioarei, adică Fiul omului, pentru că S-a făcut pe Sine copărtaş şi firii umane, El, Dumnezeu fiind. Adică Mântuitorul nostru e Dumnezeul nostru şi niciunul dintre oameni nu ne poate mântui, ci numai El. Hristos, Dumnezeu şi om în acelaşi timp, este singurul Mântuitor al vieţii noastre, singurul Stăpân şi Domn al vieţii noastre.

Şi El, singurul, S-a pogorât din cer şi la înfăţişare S-a făcut ca noi, afară de păcat, pentru ca să ridice firea noastră acolo, unde ea nu mai fusese niciodată: adică de-a dreapta Tatălui, mai presus decât toate Puterile cereşti, în sânul Dumnezeirii.

De fapt In. 3, 13 vorbeşte despre capătul iconomiei lui Hristos pentru noi: a dus firea umană de-a dreapta Tatălui, prin moarte şi înviere, acolo unde nimeni nu s-a urcat şi nu se putea şi nu se poate urca, adică în Dumnezeu.

De aceea e foarte importantă precizarea de aici, fiindcă exclude ideea unor mântuitori paraleli cu Hristos. Noi nu ne mântuim prin Buddha, prin Muhammad, printr-un extraterestru necunoscut sau printr-un sistem politic sau economic, ci mântuirea noastră e relaţie, e comuniune cu Hristos Dumnezeu şi cu Prea Sfânta Treime.

Tocmai de aceea mântuirea noastră e atât de profundă şi de serioasă pentru că e o relaţie continuă, totală cu Dumnezeu, e iubire neîntreruptă, de fiecare moment, cu Dumnezeu. Orice respirare a noastră se face cu Dumnezeu. Orice clipă e cu El şi a Lui. Orice lucru e gândit prin harul Său şi ca în faţa Sa, pentru că suntem înaintea ochilor Săi, cei pururea luminoşi, în fiecare detaliu al vieţii noastre.

Mântuirea e o drăgăstoasă viaţă cu Dumnezeu, o atentă şi delicată purtarea a noastră cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Mântuirea nu e bădărănie, nu este exclusivism, nu este nu mă interesează. Mântuire înseamnă a fi mereu cu Cel iubit. A suspina după El. A suspina pentru cei care nu Îl cunosc pe El, pe Cel, Care S-a coborât din cer, pentru ca să îi urce pe oameni în cer, pe oamenii îndumnezeiţi, ca şi umanitatea Lui.

Şi cum să nu fie cutremurătoare această realitate, exaltantă la culme, când auzi, că pentru tine, oricare ai fi tu, Dumnezeu S-a coborât, ca să devină om şi să sufere toate pentru tine? Această coborâte a Lui ne vizează pe fiecare dintre noi, pe fiecare în parte.

El face un lucru incredibil, cutremurător pentru întreaga făpură: Se coboară la om, ca să îmbrace firea noastră. Tocmai de aceea “n-au cunoscut, cum Te-ai întrupat, Puterile cele fără de trup”. N-au cunoscut această “taină străină”, nouă şi preaminunată a întrupării Tale, Doamne!

Însă întruparea Lui a avut drept sens trecerea prin suferinţă şi moarte, ca să întărească firea umană, cea slăbită prin poftă şi mânie. El vine ca să îndumnezeiască firea umană, adică s-o facă ascultătoare, întru toate, Dumnezeirii. Şi El face umanitatea Sa asumată, ascultătoare întru toate şi deschisă cu totul slavei Sale celei veşnice şi fiinţiale.

Ceea ce s-a petrecut şi se petrece cu umanitatea lui Hristos, în relaţia ei ipostatică sau la nivelul relaţiei ipostatice cu dumnezeirea Sa înseamnă ceea ce se petrece cu umanitatea noastră în relaţie directă, intimă şi profundă cu harul dumnezeiesc necreat, veşnic. Pentru că mântuire personală înseamnă trăire continuă în şi prin harul lui Dumnezeu, în ascultare totală şi iubitoare şi deplină faţă de Dumnezeu.

Însă, pentru ca să putem noi să ne mântuim, trebuia ca Mântuitorul nostru să Îşi asume şi să ducă firea umană, prin toate cele ale vieţii Sale pământeşti, până la dreapta Tatălui, pe tronul Dumnezeirii, adică până acolo, până unde nimeni nu a fost şi nimeni nu va mai urca, pentru că doar El este Mântuitorul întregii creaţii.

În v. 14, moartea pe cruce a Domnului e calificată drept înălţare: “Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, trebuia [ca tot] astfel să Se înalţe Fiul omului”. Un verb dureros: trebuia sau era necesar (di, în limba greacă veche) ca El să moară. De ce era necesar ca El să moară? În mitologii diverse, dumnezeii sau zeii vin pe pământ (dacă vin, dacă le place smagul de aici) ca să se distreze, să facă sex, să mintă pe oameni sau să îi corupă şi să-i omoare.

Numai Domnul slavei, Fiul Tatălui vine pe pământ nu ca să Se distreze ci să sufere, pentru ca să scoată din umanitatea noastră morbul morţii şi al păcatului, morbul neascultării. Şi Se face ascultător al Tatălui până la moarte şi aceea nu orice moarte, ci moarte pe cruce. Moartea cea mai infamă a momentului, moarte de ocară, moarte pentru nelegiuiţi…

Cel fără de păcat trebuia să moară pentru noi, pentru ca să ne ridice la ceruri, să ne facă cetăţenii veşniciei. Tocmai de aceea crucea, asceza, moartea în credinţă e o înălţare, pentru că ne face mai înalţi decât păcatul, decât lumea această, decât toate, pentru că ne face cereşti. Din pământeşti, oameni cereşti. Din muritori, ne face nemuritori. Dar nemurirea nu se poate fără asceză, fără moartea faţă de sinele nostru păcătos şi lejer şi grosolan, rudimentar, pământesc.

De aceea luni, pe 14 septembrie, e zi de post, de cruce, în ziua înălţării Sfintei Cruci, pentru că mântuirea e durere şi nu stat la soare, cu suc în mână, sub umbreluţă…Dacă ţi place confortul şi nu postul, şi nu durerea, şi nu lupta cu tine…eşti trupesc, eşti teluric şi nu ai, în sânge, ritmurile veşniciei, sădite de Acela, Care singur S-a coborât din cer, pentru ca pe mine, omul pământesc, să mă facă om ceresc.

El e Şarpele mântuirii noastre, după tipul şarpelui din pustie, ridicat de Moise, în urma revelaţiei dumnezeieşti, Care Se ridică prin cruce şi moarte şi surpă domnia şarpelui celui vechi, care prin minciună şi înşelătorie a surpat demnitatea duhovnicească a oamenilor. Pentru că omul a fost zidit de Dumnezeu, dintru început, ca să fie în comuniune cu El şi nu pentru ca să fie fiul neascultării.

Tocmai de aceea Fiul Se face ascultător Tatălui întru toate şi, împreună cu Duhul Sfânt, îndumnezeieşte firea noastră, luată din Prea Curata Fecioară.

V. 15 e urmarea a ceea ce a făcut Domnul pentru noi. El a împlinit toate, în ascultare faţă de Tatăl, pentru “ca tot cel care crede întru El să aibă viaţă veşnică”. Şi de când avem viaţă veşnică? De atunci, de când începem să credem întru El, cu toată iubirea şi fiinţa noastră. Tot cel care crede întru El e tot cel care face toate pentru El. De aceea şi Domnul le spune Ucenicilor Săi, că oamenii îi vor vedea ai Lui, îi vor recunoaşte ai Săi, dacă vor face tot ceea ce El le-a poruncit, în relaţe vie cu El.

Împlinirea poruncilor vine de la sine, dacă suntem în relaţie vie cu Domnul, pentru că împlinirea lor e semnul atenţiei şi al delicateţii şi al cuminţeniei pe care o are adevărata relaţie cu Domnul. Şi ştim şi cum să le împlinim, pentru că Domnul ne învaţă, în relaţie cu Sine, ce să facem în mod practic.

Viaţa veşnică nu e un apanaj doar al eshatologiei. Viaţa veşnică e viaţa pe care a sădit-o Dumnezeiescul Boez în noi şi pe care o trăim, neîncetat, deşi suntem oameni ai istoriei, în relaţie cu Dumnezeu. Veşnicia a venit în timp şi continuă să vină tot mai mult, pentru că Dumnezeu a venit în timp şi S-a făcut om şi a făcut, ca toate ale Sale şi ale noastre să aibă amprenta harului veşnic.

Toate slujbele Bisericii şi toate virtuţile creştinilor duc istoria spre veşnicie. Dumnezeu duce toată istoria spre veşnicie, pentru ca să o înveşnicească prin transfigurarea ei dumnezeiască. Teologia Bisericii Ortodoxe e o pozitivitate absolută, pentru că, pe de o parte, vorbeşte despre posibilitatea mântuirii fiecărei persoane în parte iar, pe de altă parte, vorbeşte despre transfigurarea întregii existenţe, prin slava Treimii.

Numai că sfinţenia e dură, dar e reală şi posibilă. Acolo unde se fac paşii reali ai îndumnezerii ei se văd, sunt vizibili pentru ochii duhovniceşti, dar chiar şi cei mai păcătoşi dintre oameni simt diferenţa dintre viaţa lor şi cea a oamenilor lui Dumnezeu. Pentru că ceea ce atrage la noi, creştinii ortodocşi, e mireasma vieţii veşnice din noi, care e veşnicia şi darul lui Dumnezeu.

Şi oamenii care caută, care sunt plini de dorul apei vieţii şi al hranei celei veşnice vin la har, la veşnicie, “pentru că astfel a iubit Dumnezeu lumea (ton cosmon), încât a dat pe Fiul [Său, Cel] Unul Născut (ton Monogheni), ca tot cel care crede întru El să nu piară / să nu fie distrus (mi apolite), ci să aibă viaţă veşnică” (v. 16).

Cum să nu piară sau să nu fie distrus? Vorbeşte Dumnezeu aici despre o distrugere a celor păcătoşi, despre o desfiinţare ontologică a lor? Dacă ar vorbi despre o defiinţare ontologică, după moarte, a celor păcătoşi, atunci am vorbi despre desfiinţarea Iadului, pentru că demonii şi păcătoşii, într-o asemenea interpretare, ar fi distruşi fiinţial de către Dumnezeu.

Însă verbul a distruge de aici se referă la distrugerea sensului comunional al persoanei umane. Dacă omul iese din relaţia cu Dumnezeu, adică din relaţia mântuirii şi a fericirii lui veşnice, el nu îşi mai împlineşte menirea. Nu îşi mai poate găsi bucuria nicăieri, pentru că menirea ontologică, creaturală, din sau potrivit creaţiei sale de către Dumneze e aceea, de a se împlini numai în relaţia cu Dumnezeu.

Tocmai de aceea, necredinciosul, care îşi caută fericirea în bani, în petreceri, în sexualitate, în băutură sau droguri, în cruzime sau fapte haotice, caută, caută peste tot fericirea, o caută peste tot şi nu o găseşte. Ţipă, urlă după fericire, după bucurie, după seninătate şi nu Îl găseşte pe Dumnezeu. Nu Îl găseşte pentru că caută obiecte şi nu o Persoană şi comuniunea cu Ea. Mai bine-zis o comuniune cu o Treime de Persoane, veşnice şi Care Se iubesc şi Se pun în evidenţă Una pe Alta.

Dacă vedem în viaţă o posesiune egoistă şi unilaterală o pierdem, pentru că nu ne găsim împlinirea. Pentru că împlinirea noastră e comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. De aceea şi mântuirea personală include semenii şi nu e o relaţie eu-Tu, numai între mine şi Dumnezeu. Mântuirea nu e un subiectivism, care face abstracţie de semeni şi de cosmos, de lume. Tocmai de aceea noi ne rugăm pentru întreaga lume şi nu numai pentru noi, pentru că mântuirea e un Rai împreună cu alţii şi nu un Rai singur, numai pentru noi.

El a coborât din cer pentru că a iubit şi iubeşte cu nesaţ lumea, creaţia Sa. Logosul dumnezeiesc, Fiul Tatălui şi Fiul omului a mizat pe om, pe mântuirea lui, pe reponsabilitatea lui. Şi mulţi L-au crezut şi L-au iubit cu înfocare iar cei care nu au făcut-o, nu o fac şi nu o vor face, i-au dat, îi dau şi îi vor da dreptate Lui, chiar dacă nu vor, pentru că nu găsesc alt Mântuitor, în afară de El.

El, singurul şi unicul Mântuitor, Care ne duce, prin Duhul, la Tatăl. Domnul, Care ne duce, prin Duhul Său, la Cel dintru Care Duhul purcede. Şi El ne strigă, ne caută şi ne doreşte, El, Domnul slavei, “căci nu a trimis Dumnezeu [Tatăl] pe Fiul în lume, pentru ca să judece [crini, în gr.] lumea, ci pentru ca să mântuiască [soti, tot în gr.] lumea, prin El”.

Peste tot în Evanghelia de astăzi, cuvântul de prim-impact e mântuirea. Mântuirea, care înseamnă coborârea Lui la noi, înălţarea Sa pe cruce, pentru ca, mai apoi, să şadă, cu umanitatea Sa îndumnezeită, de-a dreapta Tatălui, credinţa întru El, împlinirea poruncilor Sale cu toată dragostea şi delicateţea, curăţirea de patimi, simţirea în noi a vieţii veşnice, adică a harului dumnezeiesc, pentru că El nu a venit ca să ne judece, să ne impute greşelile, ci pentru ca să ne facă fiii Săi după har.

Întru El avem viaţa veşnică, pentru că viaţa veşnică e curăţie şi comuniune. Viaţa veşnică e altceva decât egoismul, decât prostia, decât corupţia, decât vanitatea, decât intoleranţa. Viaţa veşnică e, mai întâi de toate, să Îl vezi pe El, să Îl vezi pe El în tine, în alţii, peste tot şi să ştii că sensul e comuniunea şi nu războiul, nu minciuna, nu o lege oarbă, nu o viaţă robotizată şi meschină.

Sensul e să simţi al cui rob eşti. Cine e Dumnezeul tău. Unde mergi tu. Cu cine mergi şi pentru cât timp. Şi, mai ales, ce eşti tu, cum eşti tu, cum te vezi pe tine însuţi.

Dacă te vezi gol, vino la Cel, Care te acoperă cu harul Său!

Dacă eşti neînvăţat, vino şi învaţă de la Cel Atotştiutor!

Dacă te simţi neiubit, vino la Cel, Care a coborât din cer, din iubire nespusă pentru tine, ca să te ducă la Sine!

Dacă nu ştii ce îţi trebuie, atunci învaţă că îţi trebuie să renunţi la tine, cel păcătos, pentru ca să te înalţi, prin asceză, la viaţa cerească!

Cel care S-a pogorât din cer e Fiul omului, Care S-a înălţat la cer şi Care ne înalţă la cer pe noi toţi.

Vă doresc o săptămână plină de atenţie şi de milă! Dacă nu ne e milă, nu am învăţat nimic din crucea lui Hristos. Şi să nu fie! Amin!

Text preluat de pe blogul Părintelui Dorin Picioruş.

Cuvânt la Naşterea Maicii Domnului – Sfânta Marie Mică

pr.bogdan — Mon, 07 Sep 2009 18:17:00 +0000

        Craiasa alegandu-te
        Ingenunchem rugandu-te,
        Inalta-ne, ne mantuie
        Din valul ce ne bantuie;
        Fii scut de intarire
        Si zid de mantuire,
        Privirea-ti adorata
        Asupra-ne coboara,
        O, Maica Preacurata
        Si pururea Fecioara,Marie!
( Mihai Eminescu, Rugaciune )

Iubiti frati de credinta in Domnul Nostru Iisus Hristos,

    Sarbatorim pe Maica Domnului azi ca si in alte zile de praznic. Inceputul anului bisericesc este patronat de praznicul de azi, iar sfarsitul de celalalt praznic mare, Adormirea Maicii Domnului. De fapt, daca stam bine sa ne gandim, o sarbatorim in fiecare zi prin rugaciunile ce i le adresam. Nici o fiinta, cereasca sau pamanteasca, nu s-a invrednicit de atata cinste! Asa se explica faptul ca in fiecare duminica auzim, la utrenie, cantarea “Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii si mai marita, fara de asemanare decat Serafimii ” …
    Care este temeiul acestei cinstirii? Cine este aceasta care se naste? Vom incerca in cele ce urmeaza sa raspundem acestor intrebari. Exista un fapt care domina toata viata Maicii Domnului: constiinta clara a solidaritatii cu toti oamenii si a slujirii planului lui Dumnezeu, pusa in evidenta in cateva momente cu semnificatie deosebita:
    I. Momentul Bunei Vestiri. Dumnezeu, voind sa se faca om pentru a ne mantui, cere consimtamantul liber al omenirii al carei sol a fost smerita Fecioara Maria. Nimeni nu va sti vreodata ce intorsatura ar fi luat planul pentru mantuirea lumii daca in acel ceas unic Sfanta Fecioara n-ar fi dat sublimul ei consimtamant: “Iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvantul tau!” (Lc. 1, 38). Ea este constienta ca, prin consimtamantul ei liber de a fi mama lui Dumnezeu-Mantuitorul, aduce slujire tuturor neamurilor pamanturilor, de aceea va prooroci inspirata de Duhul Sfant: “Iata de acum inainte ma vor ferici toate neamurile” …
    II. Ceasul din noaptea Craciunului, noapte in care Maica Domnului Naste pe Dumnezeu ascuns in faptura de prunc omenesc. Maica Domnului alapteaza si creste, ca orice mama adevarata, pe omul-Dumnezeu Iisus Hristos, singurul Mantuitor daruit de Dumnezeu oamenilor. Cantarea ei, acum, se petrece inlauntru: “Iar Maria pastra toate cuvintele si se gandea la ele in inima sa …” (Lc. 2, 19). Trebuie sa ne oprim cateva clipe asupra slujirii ei de mama.
    Se poate spune, fara pic de exagerare, ca niciodata o mama n-a fost mai clar constienta de faptul ca slujeste lumea intreaga si planul lui Dumnezeu, implinindu-si smeritele ei datorii. Toate mamele ar trebui sa-si creasca pruncii cu delicatetea si constiinciozitatea Maicii Domnului. Sa stie, totodata, ca refuzul de a avea copii si de ai creste echivaleaza cu refuzul de a conlucra cu Dumnezeu, fiind un gest chiar de impotrivire lui Dumnezeu.
    Parintele Benedict Ghius atrage atentia asupra sublimitatii icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, intitulata “Dulcea sarutare”: chipul Fecioarei-Mame de pe icoana arata inexprimabila dragoste dintre Dumnezeu si oameni …
    III. Momentul Adormirii Maicii Domnului reprezinta deplinatatea slujirii ei fata de oameni. Spun Sfintii Parinti: o taina de negraita rasplatire are loc in ziua Adormirii Maicii Domnului, intre Hristos si Sfanta Lui Maica. Trupul ei a fost inviat din morti si mutat la cer intru slava, ca si trupul Mantuitorului, inainte de sfarsitul lumii si de a doua venire a Domnului!
Putem spune ca este un al doilea Paste: Pastele Maicii Domnului!
    Sa ne amintim inca o data toata slujirea Maicii Domnului in planul mantuirii. Ea a fost chemata sa dea trup de om lui Dumnezeu si, nascandu-l, ea l-a introdus pe Dumnezeu in familia oamenilor. Ea l-a ajutat pe Dumnezeu sa Se faca om si sa poata muri si invia din marea Lui dragoste, pentru ispasirea si transformarea noastra si a intregii lumi. Slujirea si darul acesta n-au fost uitate de Mantuitorul Hristos. Indumnezeirea omului, iata marea binefacere pe care, prin Iisus Hristos, omenirea o datoreaza Maicii Domnului.

Iubiti credinciosi,

de toate acestea ne aducem aminte cu deosebire azi, la nasterea ei, si o cinstim dupa cuviinta. Si cum sa nu o cinstim pe cea prin care ne vine mantuirea? Pe cea care e rodul rugaciunilor sfintilor ei parinti, Ioachim si Ana, prin lucrarea Domnului insusi, dupa cuvantul inspirat “intelepciunea si-a zidit siesi casa”. Ce fapte minunate poate rugaciunea, iubitii mei! Cum atrage ea lucrarea lui Dumnezeu!
Cum sa nu o cinstim pe cea pe care in primul rand Domnul a cinstit-o, prin salutul si glasul Arhanghelului, prin al Elisabetei si, mai apoi, prin izbucnirea femeii din popor care avea sa spuna Mantuitorului: “Ferice de pantecele care te-a purtat! …” (Lc. 11, 27)? Cum pot unii dintre crestini sa fie atat de marginiti sau de rea credinta incat sa nu o cinsteasca? Fratiile voastre, sa nu plecati urechile la indemnurile lor! Ramaneti in biserica sramoseasca, sa aflati mantuire! “Cine vine la Biserica ta si nu ia degraba mantuire sufletului si trupului, Prea Curata?” – spune o cantare din slujba Aghiazmei mici.
Slava Domnului, prezenta fratiilor voastre aici arata ca o cinstiti ! Ati venit unii de departe, altii mai de aproape, spre a va exprima recunostinta fata de Maica noastra, a tuturor, aici, in acest loc unde surorile noastre, care au purtat crucea grea a credintei, dar intarite prin rugaciunile Prea Curatei, i-au zidit locas de inchinare !
Slava Domnului, poporul nostru romanesc are la mare cinste pe Maica Domnului, caci auzim frecvent rostirea: “Doamne, Maica Domnului!”. Ne amintim, de asemenea de versurile inchinate ei de potul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu (care, precum stiti, considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc ), in minunata poezie Rugaciune, din care am evocat prima parte la inceputul cuvantului nostru. Redam acum a doua parte:

        Noi ce din mila Sfantului
        Facem umbra pamantului
        Rugamu-ne-ndurarilor
        Luceafarului marilor
        Ascult-a noastre plangeri,
        Regina peste ingeri,
        in neguri te arata
        Lumina dulce, clara,
        O, Maica Preacurata
        Si pururea Fecioara, Marie.

Adevarate file de Acatist! Slava Domnului ca avem o astfel de mijlocitoare catre El! Atat de calda si de apropiata! Caci trebuie sa observam, iubiti credinciosi, ca, daca pe Domnul il iubim, ne si temem de El, caci va fi judecatorul nostru nemitarnic, pe Maica Domnului doar o iubim. De ea nu ne temem, caci la judecata o vom avea aparatoare. De aceea cantam adesea “Aparatoare Doamna … “
O fericim si o cinstim, dar sa nu uitam cuvantul Domnului spus cand femeia din popor a fericit-o pe Maica Sa: “Fericiti sunt si cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc!” (Lc. 11, 28). O spune si Maica Domnului, ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura ei: “Sa faceti tot ce va va spune El!” (In. 2, 5). Adica ce ne-a invatat El sa facem: sa iubim, sa iertam, sa fim milostivi. Sa nu uitam, iubitii mei, cu fiecare mana de ajutor pe care ne-o intinde, Maica Domnului ne repeta neincetat nemuritoarea ei chemare: “Oameni buni, faceti tot ce v-a zis El sa faceti!”. E ca si cum ar zice: fiti aproape de Dumnezeu, fiti aproape unii de altii! in aceasta se cuprinde toata Evanghelia. Alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista.

O, Maica Prea Curata, ajuta-ne sa implinim cuvantul Fiului tau si Dumnezeului nostru. Amin!

Rostit la Mislea, in ziua de 8 septembrie 1997, cu cateva ceasuri inaintea mortii -Preot Constantin Voicescu

La început de An Nou bisericesc – 1 Septembrie 2009

pr.bogdan — Tue, 01 Sep 2009 17:00:00 +0000

Spre deosebire de anul civil care incepe la 1 ianuarie, anul bisericesc incepe la 1 septembrie. Potrivit traditiei mostenita din Legea Veche, in aceasta zi s-a inceput creatia lumii si tot in aceasta zi Si-ar fi inceput Mantuitorul activitatea Sa publica.

La romano-catolici, anul bisericesc incepe cu prima duminica din Advent, adica duminica cea mai apropiata de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru saptamani inainte de Craciun.

Si evreii incep anul bisericesc in luna septembrie

Evreii incep calendarul cu luna Tisri, adica cu septembrie. In prima zi din luna septembrie, evreii aveau zi de odihna si aduceau Domnului ardere de tot. Mai existau si alte motive pentru care evreii serbau in mod deosebit luna septembrie. In aceasta luna, apele potopului au scazut si corabia lui Noe s-a oprit pe Muntele Ararat; Moise a coborat de pe Sinai cu tablele Legii; s-a inceput construirea cortului Domnului.

Calendarul iulian si gregorian

Inainte de Hristos existau doua sisteme de calculare a timpului unui an: unul al egiptenilor – de 365 zile, care era mai corect, dar nici el perfect si altul al romanilor – de 355 zile. Insa, ramanea anual o diferenta de timp de zece zile intre aceste doua sisteme, si chiar intre fiecare dintre ele si calendarul solar.

Dupa aceasta constatare s-a simtit nevoia de indreptare a lor si a punerii lor in acord cu calendarul ceresc. Aceasta a facut-o intai imparatul roman Iuliu Cezar, in anul 46 i.Hr., adoptand sistemul de calcul egiptean, dupa care acesta s-a numit “calendarul iulian”. Dupa acest calendar a mers apoi intreaga crestinatate timp de 15 secole. Si tot de calendarul iulian s-a servit si Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) la calcularea datei Pastilor.

Deoarece intre calculul calendarului iulian de 365 de zile si 6 ore si cel al calendarului solar de 365 zile, 5 ore, 43 minute si 46 secunde rezulta anual o diferenta de 11 minute si 14 secunde, s-a ajuns dupa 330 de ani la o diferenta de trei zile (cu cat a ramas in urma calendarul iulian).

Astfel ca, in vremea Sinodului I Ecumenic, echinoctiul de primavara se afla la 21 martie in loc de 24 martie, cat a fost in anul 46 i.Hr., cand imparatul Iuliu Cezar a indreptat calendarul. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare in calcularea datei Pastilor, ziua de 21 martie, cand a fost atunci echinoctiul de primavara.

Specialistii astronomi au constatat ca, si dupa aceea, din 123 in 123 de ani echinoctiul de primavara retrogradeaza cu o zi. Acest lucru fiind constatat de-a lungul secolelor, invatatii vremii – in Rasarit ca si in Apus – au sesizat faptul si au propus conducatorilor Bisericii indreptarea calendarului, pentru ca tabelele pascale nu mai corespundeau cu ziua lunii pline astronomice.

La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a facut o reforma, suprimand zece zile din calendar, astfel incat data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci calendarul s-a numit “gregorian” sau “stilul nou”.

Congresul de la Constantinopol 1923

Cu toate ca in anul 1923, la un congres tinut la Constantinopol, majoritatea Bisericilor Ortodoxe a hotarat sa renunte la calendarul iulian si sa adopte calendarul gregorian, data Pastilor se calculeaza inca pe baza calendarului iulian, in care echinoctiul de primavara are loc cu 13 zile mai tarziu. De aici neconcordanta cu data Pastelui din Biserica Catolica.

Intre timp, s-a constatat de catre astronomi ca si intre calendarul gregorian din 1582 si cel astronomic exista o diferenta anuala care, la 3500 de ani, ar face ca si calendarul gregorian sa ramana in urma cu o zi si o noapte. Calendarul ortodox, indreptat in 1924, va tine seama si de aceasta diferenta.

Biserica noastra, facand parte din randul Bisericilor Ortodoxe, n-a purces singura la adoptarea calendarului gregorian, odata cu adoptarea lui de catre Stat, in 1919, ci abia dupa Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol din 1923, care a hotarat indreptarea calendarului si in Bisericile Ortodoxe, prin suprimarea diferentei de 13 zile cu care calendarul iulian ramasese in urma celui indreptat (adica 21 martie in loc de 8 martie unde ajunsese calendarul iulian).

Data echinoctiului de primavara de la 8 martie, la care ajunsese calendarul iulian, este adusa la 21 martie, corespunzand calendarului solar, cum stabilisera Parintii de la Sinodul 1 Ecumenic de la Niceea (325).

Calendarul iulian indreptat la Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol va deveni mai corect decat cel gregorian prin adoptarea unui nou sistem al anilor bisecti, adaugand o zi in plus din patru in patru ani, cand luna februarie va avea 29 de zile in loc de 28 zile. Prin aceasta, in calendarul ortodox indreptat, diferenta dintre anul solar si cel civil este redusa – prin modul de bisectare – pana la un minimum de 2,02 secunde (anual), care face ca abia dupa 42.772 de zile calendarul (indreptat) sa mai ramana in urma cu o zi si o noapte.

Calendarul indreptat, intrebuintat de aici inainte de catre ortodocsi, se va numi neo-iulian sau constantinopolitan.

Adoptarea calendarului de Bisericile ortodoxe autocefale

La Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol (1923) n-au participat toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau nationale. De aceea, indreptarea calendarului adoptata aici a ramas sa fie introdusa de fiecare Biserica Ortodoxa la data pe care o va crede potrivita, pentru a nu da nastere la tulburari.

Convinse de necesitatea si justetea indreptarii calendarului, din 1924 cele mai multe Biserici Ortodoxe au adoptat acest calendar astfel: Patriarhia Ecumenica de Constantinopol (1924), Patriarhia Antiohiei (1924), Patriarhia Alexandriei (1928), Arhiepiscopia Ciprului (1924), Biserica Greciei (1924) si Biserica Ortodoxa Romana (1924), socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sarind peste cele 13 zile cu care ramasese in urma calendarul iulian, Biserica Gruziei, Biserica Ortodoxa din Polonia (1924), Biserica Ortodoxa din Cehoslovacia (1951), Biserica Ortodoxa din Finlanda (1917, cu aprobarea Bisericii Ruse), Biserica Ortodoxa Bulgara (1968).

Au ramas, insa, cateva Biserici Ortodoxe cu calendarul iulian neindreptat, ca: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusa si Biserica Sarba, precum si Manastirile din Sf. Munte Athos, cu exceptia Vatopedului, care se numesc “pe stil vechi”, pentru ca praznuiesc Pastile si toate sarbatorile dupa vechiul calendar, adica dupa “stilul vechi”.

Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic

Anul liturgic incepe in ziua Sfintelor Pasti, in vreme ce anul bisericesc isi are inceputul pe data de 1 septembrie. Anul liturgic se imparte in trei mari perioade:

a) Perioada Triodului (perioada prepascala)
b) Perioada Penticostarului (perioada pascala)
c) Perioada Octoihului (perioada postpascala).

Fiecare din aceste perioade cuprinde un anumit numar de saptamani.

a) Timpul Triodului tine de la Duminica Vamesului si a Fariseului (cu trei saptamani inainte de inceputul postului Pastilor) pana la Duminica Pastilor (total 10 saptamani).

b) Timpul Penticostarului tine de la Duminica Pastilor pana la Duminica I-a dupa Rusalii sau a Tuturor Sfintilor (total opt saptamani).

c) Timpul Octoihului tine tot restul anului, adica de la sfarsitul perioadei Penticostarului pana la inceputul perioadei Triodului. Este cea mai lunga perioada din cursul anului bisericesc.

Pe data de 1 septembrie il sarbatorim si pe Sfantul Cuvios Dionisie Exiguul - parintele erei crestine. Canonizarea Sfantului Dionisie Exiguul s-a facut in sedinta de lucru a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 8-9 iulie 2008.

sursa: www.crestinortodox.ro

Predica la Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

pr.bogdan — Sat, 29 Aug 2009 17:36:00 +0000

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul
Evanghelia: Marcu 6,14-30
Apostolul: Fapte 13,25-33

Evanghelia zilei : Marcu 6,14-30

: “Şi a auzit regele Irod, căci numele lui Iisus se făcuse cunoscut, şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el. Alţii însă ziceau că este Ilie şi alţii că este prooroc, ca unul din prooroci. Iar Irod, auzind zicea: Este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul; el s-a sculat din morţi. Căci Irod, trimiţând, l-a prins pe Ioan şi l-a legat, în temniţă, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soţie. Căci Ioan îi zicea lui Irod: Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău. Iar Irodiada îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea, Căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu drag îl asculta. Şi fiind o zi cu bun prilej, când Irod, de ziua sa de naştere, a făcut ospăţ dregătorilor lui şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor din Galileea, Şi fiica Irodiadei, intrând şi jucând, a plăcut lui Irod şi celor ce şedeau cu el la masă. Iar regele a zis fetei: Cere de la mine orice vei voi şi îţi voi da. Şi s-a jurat ei: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu. Şi ea, ieşind, a zis mamei sale: Ce să cer? Iar Irodiada i-a zis: Capul lui Ioan Botezătorul. Şi intrând îndată, cu grabă, la rege, i-a cerut, zicând: Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Şi regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze. Şi îndată trimiţând regele un paznic, a poruncit a-i aduce capul. Şi acela, mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. Şi auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt. Şi s-au adunat apostolii la Iisus şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat”.

Sfantul Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului a primit, chiar de la Isus, marturia ca a fost cel mai mare dintre toti oameni nascuti din femeie si cel dintai dintre profeti. Iar Ioan, spune despre sine si despre Iisus urmatoarele :“Eu va botez cu apa, dar vine altul,mai mare decat mine, el va va boteza cu foc si cu Spirit sfant.” Mt. 3,11.

Sfantul Ioan medita fara de incetare la Cuvantul lui Dumnezeu si considera, toate cele lumesti ca fiind nesemnificative in fata Legi lui Dumnezeu, a carui desavarsire cauta, atat pentru el cat si pentru a o impune si altora. De aceea nu-i este frica sa-l mustre pe regele Irod Antipa, tetrarhul Galilei care traia in afara legi cu Irodiada, sotia fratelui sau Filip si caruia ii spune:”Nu-ti este ingaduit sa ai ca sotie pe femeia fratelui tau.” Mt. 14,4. Motiv pentru care Irodiada il ura, dar ii purta si frica ca nu cumva regele, un om slab si influentabil, sa asculte de sfantul Ioan si sa o alunge de la palat, de aceea nutrea in sufletul sau suprimarea proorocului.

In cele din urma prin mijlocirea sotului ei, betiv si desfranat, isi atinge scopul perfid, acela de a-l suprima pe sfantul Ioan, dupa ce regele il aresteaza si il inchide in fortareata sa de la Macherante.

Crima pusa la cale de Irodiada se produce cu ocazia serbari onomastici sotului ei care invita la banchet mai multi prieteni si cand, in timpul petreceri, dupa ce aburi alcoolului le intunecasera mintile la toti si Salomeea, fata Irodiadei si a fratelui sau Filip, danseaza voluptos sub privirile desfranate ale tatalui vitreg si a celorlalti meseni, acesta-i jura ca-i va oferi tot ceea ce va cere, pana la jumatate din regatul sau. De aceea, la sfatul mamei sale, Irodiada, cere sa-i fie adus pe tava capul sfantului Ioan Botezatorul. Si, pentru ca Irod era sub influenta alcoolului si nu vroia sa se faca de rusine in fata prietenilor sai ii ideplineste fetei dorinta, care era de fapt dorinta mamei sale Irodiada.

Prin viata, dar si prin moartea sa, Inaintemergatorul Domnului, ramane pentru toti crestini, nu numai un profet, ci si un stapanitor al vieti spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil ne invita si pe noi sa luptam pana la moarte impotriva pacatului, pentru respectul dreptati si al legi lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan Botezatorul ramane si un mare luptator si aparator al casatoriei, cauza pentru care, sfanta Evanghelie, ne spune ca a si murit.

Este trist ca asemenea lucruri s-au intamplat acum doua mii de ani, dar mai regretabil este ca asemenea fapte se repeta si in zilele noastre. Se pare ca omul nu a prea invatat nimic, nici din propovaduirea Evangheliei si nici din istoria crestinatati, complacandu-se in mocirla pacatului.

Moartea sfantului Ioan Botezatorul este si un strigat peste veacuri impotriva pacatelor pe care le face omul stapanit de aburi alcoolului, cand oameni nevinovati trebuie sa plateasca cu viata in fata celor posedati de diavolul acestui flagel mondial.

Din cauza acestei maladii universale, mii si milioane de copii, nascuti sau inca nenascuti, sunt omorati, uneori chiar de catre cei care le-au dat viata sau i-au procreat. Destinele multor tineri sunt distruse prin desfrau de personaje malefice care sustin ca lucreaza in numele lui Dumnezeu, cand de fapt ei indeplinesc lucrurile si lucrarile diavolului.

In ultimul timp, un alt diavol care bantuie peste sufletele tinere si ratacite, nu numai din vina lor ci si a parintilor, sunt drogurile, care fac zilnic mii si chiar milioane de victime nevinovate in intreaga lume. Deasemenea, homosexualitatea si lesbianismul, pacatele capitale ale Sodomei si Gomorei, sunt ridicate astazi la rang de virtute de catre niste minti bolnave fara pic de jena, contrar legilor firesti ale lui Dumnezeu, in timp ce oamenilor biserici, care se ridica impotriva acestor pacate strigatoare la cer, li se inchide gura cu”drepturile omului.” Chiar in numele acestor asa zise drepturi ale unor oameni (pentru ca nu toti oameni au cele mai elementare drepturi) se produc crime si diferite orori. Oare chiar atat de mult sa fi decazut omul zilelor noastre incat sa nu mai simta mirosul urat de putregai al pacatului si sa nu-i mai provoace nici o reactie de constiinta si responsabilitate ? Oare, sfantul Ioan Botezatorul a murit in zadar din moment ce nimeni nu mai vrea sa mediteze la lupta sa ? Ca om imi vin greu sa cred acest lucru, dar si mai greu imi este sa vad ca nu ne schimbam si ca nu tinem de loc la morala crestina. Oare trebuie sa moara de fiecare data cate un Ioan Botezatorul ca sa atentionam o Irodiada moderna si un Irod modern care vor sa-si traiasca nestingheriti nelegiuirile ?

Dupa cum am vazut, intotdeauna au existat oameni pacatosi si pacate, si intotdeauna, mai devreme sau mai tarziu, Dumnezeu i-a pedepsit si aproape intotdeauna acestea si-au recunoscut vina si au fost convinsi de meritul pedepsei primite pentru nelegiuirea lor.

Oare toate aceste nenorociri care se abat peste noi: seceta cumplita, ploi care muta asezari umane si schimba cursuri de ape, grindina, care distruge toata bruma taranului si nu numai, geruri cumplite sau calduri insuportabile, in zone in care asa ceva nu s-a mai pomenit, precum si alte fenomene meteorologice la care oameni de stiinta nu le gasesc explicatii, nu sunt tot atatea avertismente date de Iisus, prin care ne cere:”Pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia cerurilor!”? Mt. 3,2. Amin.

sursa: www.predici.cnet.ro

Predică la Duminica datornicului nemilostiv (a servitorului neîndurător) – a XI-a după Rusalii

pr.bogdan — Sat, 22 Aug 2009 12:15:00 +0000

Evangelia Zilei
Evanghelia de la: Matei 18,23-35
Apostolul se citeşte de la: 1Corinteni 9,2-12

Matei 18,23-35

De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

Duminica aceasta, ne pune înainte spre meditaţie Evanghelia citită de la Sf. Evanghelist Matei, redată mai sus. Este vorba despre o atitudine pe care Hristos ne-o cere pentru a-i putea purta numele, acela de creştin – de IERTARE. Foarte frumos ne vorbeşte despre acest lucru Părintele Anthony M. Coniaris, preot ortodox american, în cuvântul de mai jos:

Un băiat a mers odată să facă ceva, fără să aibă binecuvântarea părinţilor lui. Dar a fost victima unui accident şi şi-a pierdut ambele picioare. Când părinţii l-au văzut, el le-a spus: “Mă veţi ierta?” Alergând spre el, amândoi părinţii l-au îmbrăţişat şi i-au spus: “Desigur, deja te-am iertat.” Atunci băiatul a spus: “Atunci pot să trăiesc fără picioare.” Puţini oameni pot să trăiască fără iertare. Domnul nostru Isus Cristos a vorbit frecvent despre iertare. Odată a spus o parabolă despre de ce trebuie să iertăm. Numită parabola servitorului neîndurător, este un comentariu asupra a două lucruri pe care le-a spus Isus: “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7) şi “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6,12).

Sluga nemilostivă, spune Isus, a fost iertată de o datorie de 10.000 de talanţi. Imediat după aceea, această slugă l-a apucat de gât pe un altul, care îi datora doar câţiva bănuţi. Datoria pe care el o datora stăpânului era de 1.250.000 de ori mai mare decât cea a celui ce îi datora lui bani. Diferenţa între datorii este ameţitoare. Isus doreşte să sublinieze prin aceasta faptul că oamenii nu ne pot face nimic care să se compare cu ceea ce i-am făcut noi lui Dumnezeu. Păcatul nostru este cel care a condus la moartea Fiului Său. Dacă Dumnezeu ne-a iertat această mare datorie, ce este dincolo de orice plată, atunci şi noi trebuie să iertăm greşelile mai mici ale semenilor noştri… altfel nu putem spera la mila lui Dumnezeu. “Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”, spune Isus (Matei 18,35). Aceasta a fost numită etica lui AŞADAR. Deoarece Domnul ne-a iertat imensa datorie a păcatului, pe care noi nu am putea să o plătim sau să o anulăm de la noi, suntem aşadar obligaţi să îi iertăm pe toţi cei care ne-au rănit.

Dumnezeu nu iartă cum iertăm noi

Ce ar fi dacă Dumnezeu ar ierta în modul în care iertăm noi uneori? Noi spunem de exemplu: “Ei bine, te iert, dar nu uit.” Cum ar fi să ne spună aşa Dumnezeu? Noi spunem: “Te iert, dar nu mai vreau să am de acum de-a face cu tine.” Cum ar fi să ne spună aşa Dumnezeu? Noi spunem: “Bine, bine. Acum trec cu vederea, dar dacă se mai repetă o dată, o singură dată, atunci gata.” Cum ar fi să ne spună aşa Dumnezeu? Din fericire El nu iartă cum iertăm noi.

Miracolul iertării

Desigur, unii vor avea mereu de obiectat: “Cum te aştepţi de la mine să iert şi să tot iert după tot ce mi-a făcut?” Dacă respectiva persoană ar putea să îi spună aceste cuvinte în faţă lui Cristos, uitându-se în ochii Lui, sunt sigur că l-ar auzi spunând: “Dar, dar ce spui de toate gândurile tale rele? Ce spui de datoriile tale? Ce spui de sarcinile pe care ai eşuat să le faci? Ce spui de minciunile tale? Dar de relele făcute cu limba ta ascuţită? De ura ta? Nu ţi-am iertat Eu oare datoria ta cea mare? Şi atunci de ce nu ierţi şi tu acestora?”

“Eu nu iert niciodată.”

Un predicator i-a spus odată guvernatorului Oglethorpe de Georgia: “Ar fi bine să îl iertaţi pe omul care v-a greşit. Nu ţineţi ranchiuna.” Guvernatorul Oglethorpe a spus: “Domnule, eu nu iert niciodată”. Răspunsul pe care l-a primit este valabil şi pentru noi: “Domnule, atunci sper că nu va fi nevoie niciodată să fiţi iertat”. Lordul Herbert a spus: “cel care nu îl iartă pe aproapele distruge podul peste care trebuie să treacă el însuşi”.

De ce refuzăm să iertăm

Principalul motiv pentru care majoritatea dintre noi nu iertăm este că nu dorim să facem aceasta. Refuzul de a ierta ne face să ne simţim superiori din punct de vedere moral faţă de celelalte persoane. Şi totuşi înverşunarea şi ostilitatea din interior se răspândesc repede ca şi cancerul. Ne face să acuzăm rapid şi să fim uşor iritabili. În noi se dezvoltă complexul de martir. Începem să ne plângem singuri de milă. Iar în scurt timp începem să ne simţim bine în starea aceasta mizeră. Puţini oameni sunt mai mizerabili decât aceia care refuză să ierte.

Isus ne spune că un alt motiv pentru care refuzăm să iertăm este acela că nu ne considerăm vinovaţi în faţa lui Dumnezeu. Omul care a acceptat iertarea lui Dumnezeu ca singura sa speranţă pentru cer nu poate să refuze să îl ierte pe celălalt.

Nu există mod mai bun de a scăpa de duşmani

Nu există mod mai bun de a scăpa de duşmani decât prin iertare. Un bătrân a fost odată invitat la radio, spunând în direct: “Mâine voi împlini 90 de ani şi nu am nici un duşman în această lume.” Prezentatorul emisiunii s-a mirat: “Extraordinar!” “Da”, a spus bătrânul, “toţi au murit înaintea mea.” Este şi aceasta o cale dacă vrei să nu ai duşmani: să trăieşti până când îţi mor toţi. Un alt caz: un soldat spaniol era pe moarte. Preotul l-a întrebat dacă şi-a iertat toţi duşmanii. “Părinte”, a zâmbit el, “nu am duşmani. I-am ucis pe toţi.” Iată altă cale, enorm de distructivă, de a scăpa de duşmani. În fine, să ne amintim de Abraham Lincoln pe care o doamnă l-a întrebat la un moment dat de duşmani: “Doamnă, nu am duşmani. I-am distrus pe toţi făcându-i prietenii mei prin iertare!” Fără îndoială acesta este de departe cel mai bun mod de a scăpa de duşmani.

Unul dintre beneficiile iertării este starea emoţională şi fizică bună. Un om bolnav s-a vindecat brusc de anemie. Medicul l-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva special în viaţa lui în ultimele zile. “Da”, a răspuns respectivul. “Deodată am putut să îl iert pe un om căruia îi purtam o pică imensă; în momentul în care am putut face aceasta, am putut şi să spun da vieţii.”

Miracolul iertării

Iertarea face adevărate miracole în vieţile celor care o acordă, precum şi în ale celor care o primesc. O asistentă a implorat să fie iertată pentru o greşeală care a dus la moartea unui pacient. După ce a fost iertată şi i s-a acordat o a doua şansă, de care avea o nevoie disperată pentru a dovedi că este capabilă, ea a ajuns să conducă un mare spital, fiind una dintre cele mai apreciate asistente din ţara sa.

Un student coreean care studia în Philadelphia a fost ucis brutal şi fără sens de un grup de delicvenţi. Părinţii tânărului, creştini pioşi, au trimis o scrisoare în care spuneau: “Suntem trişti, acum, nu doar din cauza viitorului neîmplinit al fiului nostru, ci şi din cauza sufletelor nemântuite şi a naturii umane paralizate a ucigaşilor. Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a oferit un plan prin care durerea noastră a dobândit un sens creştin… Familia noastră a discutat şi a decis să ceară să li se aplice criminalilor cel mai generos tratament posibil în cadrul legii.” Ei au trimis 500 de dolari (de cinci ori venitul anual pentru o persoană în Coreea). “îndrăznim să sperăm că putem face ceva care minimalizeze astfel de acţiuni criminale care se întâlnesc nu doar în ţara noastră, ci şi în Coreea şi, suntem siguri, pretutindeni în lume.”

Această scrisoare din Coreea a trezit conştiinţa locuitorilor din Philadelphia la noi preocupări pentru problemele oraşului lor. O biserică a adunat 1,6 milioane dolari pentru acţiuni sociale. Oraşul a înfiinţat o bursă pentru a aduce şi alţi studenţi coreeni pentru a studia în Statele Unite. A fost un miracol de trezire şi preocupare produs de iertarea creştină oferită de părinţii tânărului ucis.

Primul ajutor.

Primul ajutor ne învaţă să ne îngrijim imediat de rănile mici, deoarece dacă nu sunt îngrijite, se transformă în inflamaţii periculoase. O persoană înţeleaptă acordă primul ajutor chiar şi unei răni mici, înainte să devină mai periculoasă.

Micile “răni” sunt neînţelegerile zilnice pe care le avem cu familia şi cu prietenii. O mică ranchiună, o nemulţumire se poate amplifica în timp, şi poate deveni cancer pentru sufletele noastre. Trebuie să ne îngrijim imediat de aceste sentimente pentru ca să nu crească şi să ne facă duşmani. Trebuie să le tratăm cu “primul ajutor” al iertării. “Soarele să nu apună peste mânia voastră”, a spus Sf. Pavel (Efeseni 4,26). Să ne îngrijim de ea imediat. Să iertăm aşa cum am fost şi noi iertaţi de Cristos. Să iertăm în acea zi, în acel moment, pentru a împiedica răspândirea cancerului urii. Nimic nu calmează şi nu reduce încărcătura de ostilitate aşa cum o face iertarea. Nu există “prim ajutor” mai eficient pentru refacerea relaţiilor distruse.

De câte ori

Petru l-a întrebat într-o zi pe Isus: “Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?” De şapte ori înseamnă de multe ori. Unii dintre noi nu suntem în stare să iertăm nici măcar o dată. Dar Isus i-a răspuns: “Pentru, nu există limită la iertare. Nu de şapte ori ci de şaptezeci de ori câte şapte!” Adică de patru sute nouăzeci de ori! Cu alte cuvinte iertarea nu este un act, ci este o atitudine, o atitudine născută din faptul că noi creştinii, cărora ne-a fost iertată o datorie pe care nu am fi putut-o niciodată plăti, trebuie să trăim în lume înarmaţi cu spiritul iertării, pentru a vindeca răni, pentru a îndrepta greşeli, pentru a schimba societatea prin iertare.

Prefixul iertării

Companiile de telefonie oferă acum posibilitatea de apeluri la distanţă directe. Formând un prefix, poţi să suni direct la mari distanţe. Dumnezeu a activat acest sistem încă de la începutul lumii. Prefixul este iertarea. Dacă păstrăm ranchiuna faţă de un altul, blocăm linia rugăciunii către Dumnezeu. Astfel apelurile noastre nu ajung la destinaţie. Sf. Pavel le-a spus efesenilor: “Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Cristos” (Efeseni 4,31-32). Sf. Pavel cunoştea prefixul.

Câte procese nu ar mai fi dacă am ierta? Câte ulcere şi atacuri de cord ar putea fi prevenite dacă am ierta? Câte căsătorii s-ar salva dacă am ierta? Câte prăpăstii între părinţi şi copii ar dispărea dacă am şti să fim atenţi cu ceilalţi, tandri, iertându-ne unii pe alţii aşa după cum Dumnezeu ne-a iertat prin Cristos?

Text preluat de pe site-ul: http://www.predici.cnet.ro/

Predica la Duminica I dupa Rusalii, A Tuturor Sfintilor – Pr. Prof. Ioan G. Coman

pr.bogdan — Sun, 14 Jun 2009 19:57:00 +0000

Cuvânt la Duminica Tuturor Sfinţilor

Iubiţi credincioşi,

“Marele praznic al Pogorârii Sfântului Duh, praznicul întemeierii Bisericii, a adus şi aduce bucuria şi bogăţiile revărsării luminii sfinţitoare peste Apostoli şi peste toţi aceia cărora vor duce mesajul şi fapta Evangheliei. Sfântul Duh a sfinţit pe Fecioara Maria, pe ucenicii Domnului şi pe urmaşii acestora. El a aruncat sămânţa sfinţeniei în sufletele oamenilor şi ridică din ei cununi de flori pe pieptul şi grumazul Bisericii.

Sfinţii au fost şi sunt eroi ai Duhului Sfânt în viaţa pământească pe care o înfrumuseţează şi o întăresc luptând contra răului de tot felul. Ei sunt vitejii Bisericii, pe care o slujesc, o împodobesc şi o înalţă prin gânduri, cuvinte şi fapte de credinţă, de dreptate, de bunătate, de dragoste, de curăţenie, de răbdare, de smerenie, de veghe şi luptă continuă pentru desăvârşire.

Ei mărturisesc neîntrerupt şi pretutindeni pe Dumnezeu, în toate situaţiile, cu toată căldura unei râvne mereu aprinse şi biruind toate piedicile. Ei „prin credinţă au biruit “, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor lor în fugă” (Evrei 11, 33-34). „Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţul şi închisoarea, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi de capră…” (Evrei 11, 36-37).

Oameni ca şi noi, uneori apăsaţi de păcate, dar hotărâţi să redevie fii ai lui Dumnezeu şi adevăraţi fraţi ai oamenilor, sfinţii au biruit, sau sunt pe cale să biruiască răul au aruncat de pe ei hainele de piele şi au început să îmbrace hainele Duhului, îmbunătăţindu-se şi înfrumuseţându-se cu podoabe duhovniceşti. Chipului celui stricat şi urâţit de păcat ei îi redau frumuseţea cea de la început, aceea a chipului lui Dumnezeu, ostenindu-se să împlinească porunca Mântuitorului: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). Sfântul doreşte să realizeze în el chipul lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.

Varietatea vieţii sufleteşti a oamenilor, a vieţii istorice a lumii şi a darurilor Sfântului Duh a făcut şi face ca sfinţii să nu fie toţi de acelaşi fel şi pe aceiaşi treaptă: unii au fost patriarhi, alţii prooroci, alţii apostoli, alţii mucenici, alţii Părinţi ai Bisericii sau simpli credincioşi, alţii miniştri sau servitori, alţii liberi sau robi, alţii nevoitori în lume sau în pustiu, alţii împăraţi şi alţii soldaţi, alţii învăţaţi şi alţii neînvăţaţi, alţii tineri şi alţii în vârstă, unii bărbaţi şi altele femei, în diferite veacuri şi pe întreaga suprafaţă a pământului. Aceasta răspunde cuvintelor Mântuitorului: „În casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt”.

Sfinţii, aceste flori şi roade ale Bisericii luptătoare şi triumfătoare, au fost şi sunt folositori oamenilor şi în viaţa aceasta şi dincolo.

În viaţa aceasta, ei au ajutat şi ajută pe cei nevoiaşi şi pe cei nenorociţi cu mijloacele lor materiale sau cu munca lor, cu sfatul, cu îndemnul, cu fapta cea bună, cu pilda lor de fiecare clipă, mergând uneori până la a-şi da viaţa pentru fraţii lor, asemenea lui Hristos, Marele Mucenic. Sfinţenia lanţului mucenicilor şi a sfinţilor înconjură lumea şi o apără de otrava răului.

Iubiţi credincioşi,

Sfinţii au fost şi sunt preţuiţi de oameni prin cinstirea care li se aduce şi prin bisericile şi măreţele catedrale ce s-au ridicat şi se ridică în amintirea lor. Unii dintre ei au lăsat opere nepieritoare de teologie, de filosofie, de desăvârşire duhovnicească, de liturgică, de oratorie, de ştiinţă, de artă literară, de educaţie. Alţii au creat şcoli, spitale, aşezăminte de asistenţă socială şi au luptat împotriva robiei, a exploatării, a urii şi a războiului, încercând să facă din cetatea pământească o cetate cerească. Mulţi dintre ei au luat parte la sinoade ecumenice şi locale, contribuind prin credinţa şi ascuţirea minţii lor la lămurirea şi formularea adevărurilor de învăţătură ortodoxă. Unii dintre ei şi cei mai fericiţi, au văzut faţă către faţă pe Domnul nostru Iisus Hristos şi au fost cu El în timpul petrecerii Sale pământeşti, ca Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfînţii Apostoli. Alţii au pus temelia unei lumi şi ere noi, ca Sfinţii Justinian şi Ciprian, Irineu şi Atanasie, Capadocienii şi Ilarion, Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nissa, Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin, adevăraţii Samsoni ai credinţei. Alţii au dat tărie de stâncă Bisericii prin mărturiile lor în împrejurări grele sau importante, ca sfinţii Antonie, Nicolae, Spiridon ş.a.

Acest „nor de mărturii” (Evrei 12, 1) ne ocroteşte acum şi dincolo, în viaţa cealaltă, unde sfinţii alcătuiesc Biserica triumfătoare. Prin îmbunătăţirea şi apropierea lor de Dumnezeu, ei au puterea de a duce rugăciunile noastre în faţa lui Dumnezeu şi de a stărui pe lângă El spre a fi împlinite. Minunile care se fac uneori la mormintele sau cu moaştele lor, precum şi descrierea vieţii şi gândirii lor formează un izvor de întrarmare şi de înalte bucurii duhovniceşti.

Puterea Sfântului Duh face şi astăzi sfinţi prin revărsarea continuă a darurilor Sale în sufletele credincioşilor care cercetează Biserica. Darurile Sfântului Duh nu se împuţinează şi nu încetează niciodată, fiindcă niciodată nu va înceta setea sufletului creştin după sfinţenie şi după Dumnezeu, Sfinţenia înseamnă astăzi, ca şi altădată, lupta stăruitoare împotriva nedreptăţii, a minciunii, a întinării vieţii personale şi a vieţii de familie, a urii, a robiei, a trufiei, a lăcomiei, a bolii, a ignoranţei, a lenei, a intrigii, a neînţelegerii, a războiului, într-un cuvânt, lupta contra tuturor relelor care macină viaţa oamenilor. Şi cum viaţa oamenilor, astăzi, nu numai că nu se menţine, dar şi sporeşte cantitativ, deşi are încă destule umbre, este firesc să tragem concluzia că Dumnezeu voieşte acest lucru pentru sfinţii Săi, care se nevoiesc între noi pentru munca noastră şi pentru a noastră mântuire.

Se poate pune întrebarea: “Unde şi care sunt acei sfinţi, căci noi nu-i vedem ?”

Dacă şi-ar face o autoprezentare sau ne-ar lăsa atraşi de publicitate, sfinţii n-ar mai fi sfinţi, fiindcă însuşirile principale ale unui sfânt sunt: smerenia sau discreţia, desăvârşirea, munca mistuitoare şi rugăciunea unită cu jertfa pentru alţii. Un adevărat sfânt este în continuă mistuire a puterilor sufleteşti şi trupeşti, este o făclie mereu arzândă şi mereu temându-se că n-are timp să isprăvească totul. Fiind întruparea dragostei şi a jertfei pentru toţi, sfântul „rabdă îndelung, este plin de bunătate, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă”, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 4-7). Unde şi când întâlnim un asemenea om, să ştiţi că avem în faţa noastră un sfânt.

Biserica Ortodoxă Română a dat şi dă sfinţi încă din perioada strămoşilor, din epoca daco-romană, prin acei martiri la Dunărea de Jos din vremea lui Diocleţian, apoi prin vestiţi scriitori patristici ca Ioan Casian şi Dionisie cel Mic din Dobrogea, mai pe urmă, în Evul Mediu, şi aproape de noi acea ceată în frunte cu Ion Valahul, Calinic de la Cernica, Iorest şi Sava Brancovici, Oprea Miclăuş, Sofronie de la Cioara ş.a., canonizaţi în anul 1955, sub arhipăstorirea Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian şi pe care poporul dreptcredincios român îi cinsteşte de secole, Seria sfinţilor români nu se încheie aici, căci poporul nostru născut creştin are sfinţenia în însăşi fiinţa lui pe care nici o vitregie n-a sfârşit-o. El păstrează şi sporeşte această sfinţenie în Biserica noastră care-l învaţă să muncească, să lupte pentru dreptate şi adevăr şi să se poarte „blând şi smerit cu inima”.

Să rugăm pe toţi sfinţii să ne ajute spre a le urma pilda şi a ne îndruma sub omoforul dragostei lor; să facem şi să răspândim tot binele în lumea cea nouă care se ridică şi care caută cu ardoare adevărul, dreptatea, pacea şi bunătatea. Amin!”

(Pr. Prof. Ioan G. Coman, Glasul Bisericii, 1998, nr. 5-8, pag. 19-21)
- preluare de pe blogul pr. Gabriel Militaru > www.prgabriel.wordpress.com

Pastorala la Învierea Domnului – IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei – daţi clic pt. video

pr.bogdan — Sun, 19 Apr 2009 11:00:00 +0000

DE LA MOARTE LA VIATA PRIN HRISTOS, CEL MORT SI INVIAT!

Pastorala de Invierea Domnului a IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

† TEOFAN PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL IASILOR SI MITROPOLIT AL MOLDOVEI SI BUCOVINEI

Iubiti fii si fiice ai Bisericii lui Hristos din Moldova, HRISTOS A INVIAT!

Cu bucurie sfanta, vin in fata inimii si mintii dumneavoastra si aduc, prin glasul Bisericii, vestea cea buna a biruintei vietii asupra mortii, a biruintei luminii asupra intunericului.

Suntem in miez de noapte in fata sfintelor biserici purtand in maini lumanari aprinse ce raspandesc lumina pe chipurile noastre si in jurul nostru. Noaptea este adanca, intunericul este dens, dar lumanarea pe care o purtam are puterea sa strabata bezna din jur, sa micsoreze sau chiar sa indeparteze intunericul noptii. Acesta este si sensul Sfintelor Pasti: Invierea Domnului Hristos din morti este lumina care patrunde pana in locurile cele mai intunecate ale fiintei umane, redandu-i acesteia puterea renasterii de la moarte la viata. Hristos Cel inviat coboara pana la cele mai de jos ale iadului din sufletul omenesc si alunga de aici moartea, intunericul pacatului si bezna deznadejdii. “Pogoratu-Te-ai in cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase”1, spune cantarea Bisericii din noaptea de Pasti. Pogorandu-Se pana la iadul care domina sufletele multor pamanteni, Hristos aduce acestora vestea cea mare a depasirii starii de iad in care ei se afla: “Indrazniti, spune Hristos, acum am biruit! Eu sunt Invierea, Eu pe voi va voi ridica, sfaramand portile mortii”2.

Dreptslavitori crestini,
Viata noastra, viata lumii, viata umana in general este o tensiune continua intre lumina si intuneric, intre viata si moarte, intre frumusete si “uraciunea pustiirii”3, intre adevar si minciuna. Existenta umana este precum aceasta clipa: pe de o parte, un ocean de intuneric, pe de alta parte, lumina Invierii pe care o purtam in maini si, nadajduiesc, in suflete.

Da, exista multa lumina si viata autentica in lume. Oriunde intalnesti o mama cu pruncul in pantece sau un tata cu fiul sau in brate, acolo este un izvor nesecat de lumina si de viata. Clipa in care cineva zambeste sincer, vorbeste fara viclesug, ofera cuiva o floare sau o paine este o clipa de lumina, o clipa de viata in adevaratul sens al cuvantului. Omul aflat in stare de rugaciune, omul care are puterea ingenuncherii la spovedanie, omul care descopera drumul catre Sfantul Potir, omul care il iubeste pe dusmanul sau, omul care este cuprins de adevarul ca fara de Hristos nu poate face nimic bun si frumos, un astfel de om este cascada de lumina si viata revarsata peste lume.

In acelasi timp, in lume exista mult intuneric si din ce in ce mai multa moarte. Da, moartea pune stapanire pe tot mai multe suflete care, desi pretind ca sunt vii, in realitate sunt dominate intru totul de moarte4. Atat sufletul uman vazut ca persoana aparte, cat si tendintele generale ale societatii actuale arata, la o analiza onesta, ca spiritul mortii patrunde tot mai adanc si cucereste tot mai multa lume.

Cultura mortii, propagata prin toate mijloacele, cuprinde in capcana ei, in mreaja cantecelor ei inselatoare de sirena, tot mai adanc si tot mai multe suflete. Cuvintele Scripturii se adeveresc a fi actuale mai mult ca oricand. “In noi lucreaza moartea.”5 “Moartea intra pe ferestrele noastre si da navala in casele noastre, ca sa piarda pe copiii din ulita si pe tinerii din piete.”6 Exista, parca, o cautare continua a unui duh de moarte fara de care unii nu mai pot concepe viata. “[Ei] asteapta moartea […], spune dreptul Iov, si scormonesc dupa ea mai mult ca dupa o comoara.”7 Iar inteleptul Solomon afirma: “Cei necredinciosi isi atrag moartea cu mainile si cu glasul, se uita la ea ca la o prietena, sunt patimasi dupa ea si au facut legatura cu ea si cu adevarat vrednici sunt sa fie ai ei”8.

De ce, oare, atata moarte, stapana asupra atator suflete care au sentimentul a fi vii? Forta pacatului din noi si stradania celor care indeparteaza societatea umana tot mai mult de cuvantul lui Hristos si de Evanghelie poarta raspunderea raspandirii mortii in lume.

“Plata pacatului este moartea.”9 “Cel ce pacatuieste [...] isi pagubeste viata lui.”10 Drept urmare, Scriptura continua a grai: “Nu va grabiti moartea prin ratacirile vietii voastre si nu va atrageti pieirea prin fapta mainilor voastre”11. Viata in pacat duce la pierderea “frumusetii mintii”12, cum zice cantarea Bisericii. “Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu placerile patimilor si cu totul toata mintea tarana mi-am facut-o [...] Iar acum zac gol.”13

Gol este omul pe dinauntru din cauza pacatului. Uscaciunea sufletului, pierderea sensului existentei, confuzia mintii, lipsa oricarui reper de stabilitate si continuitate il conduc pe om intr-o stare de amorteala, de indiferenta, de deruta si, in cele din urma, de deznadejde.

Toate acestea se cuprind in cuvantul “moarte”, moarte cauzata de pacat si de atitudinea celor care, in diferite forme, lupta impotriva vietii.

O adevarata cultura a mortii desfasurata cu multa tenacitate impotriva vietii se observa in societatea umana astazi. Nu razboaiele, in sensul clasic al cuvantului, raspandesc moartea astazi. Flagelul nemilos al avorturilor, care face mai multe victime intr-un an decat in toata perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, este prima si cea mai violenta manifestare a culturii mortii din societatea moderna. Pornografia, prostitutia, incestul si pacatele contra firii constituie lovitura de gratie data familiei, sfinteniei vietii si demnitatii fiintei umane. Legalizarea acestor practici si plasarea lor in sfera normalitatii se inscriu intr-o conceptie de viata totalmente contrara Evangheliei, traditiei neamului nostru si bunului simt al romanului. Daca la aceasta adaugam diferitele tendinte actuale de impunere a unor sisteme tot mai sofisticate de supraveghere a omului, de ingradire a libertatii si intimitatii lui, tabloul culturii mortii se completeaza spre o neliniste tot mai adanca a oamenilor.

Frati crestini, surori crestine,
In fata unei asemenea situatii in care logica mortii incearca sa inabuse cultura vietii si a iubirii, Biserica vine cu singurul raspuns posibil, si anume ca “Dumnezeu este viata, iar lipsa vietii (adica a lui Dumnezeu) este moarte”14. Fiind viata15 si izvor al vietii, Dumnezeu coboara pe pamant, ia trup din pantecele Fecioarei, “gusta moartea pentru fiecare om”16 pentru ca oamenii “sa-L cunoasca pe El si puterea Invierii Lui”17. Prin Invierea lui Hristos, “se deschid intrarile vietii”18 pentru om. Tot pentru om, prin “Inviere, se arata izvorul vietii celei nestricacioase”19.

“Pentru tine, zice Sfantul Vasile cel Mare, Dumnezeu este intre oameni; pentru tine este impartirea Duhului; pentru tine este nimicirea mortii; pentru tine este nadejdea invierii; pentru tine sunt poruncile dumnezeiesti care-ti desavarsesc viata; pentru tine este calea catre Dumnezeu.”20

Pentru om sunt toate. Pentru om a coborat Dumnezeu pe pamant. Pentru om, Hristos-Dumnezeu a fost rastignit pe cruce, a murit si a inviat din morti. Totul este implinit pentru om si pentru viata lui.

Da, Dumnezeu implineste totul pentru om. El, Dumnezeu, nu inceteaza a starui la usa inimii omului pentru ca omul sa nu moara, ci sa fie viu. “Eu nu voiesc moartea pacatosului, zice Domnul Dumnezeu; intoarceti-va deci si traiti.”21 “Pacatosul sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu. Intoarceti-va, intoarceti-va de la caile voastre cele rele! Pentru ce sa muriti?”22, zice Domnul.

Raspunsul omului la aceasta staruinta neobosita a lui Dumnezeu este, in primul rand, recunoasterea starii de moarte in care se afla, recunoastere manifestata prin rugaciune. “Vezi, Doamne, zice omul prin glasul profetului Ieremia, cat sunt de stramtorat [...]. Inima mea se zbuciuma in trupul meu, pentru ca m-am razvratit foarte. Afara sabia secera pe feciorii mei, iar inauntru, moartea.”23

Iubiti fii si fiice intru Hristos Domnul,
In noaptea Sfintelor Pasti primim vestea cea mare si buna ca Hristos a biruit moartea si ca noi, oamenii, luam putere din puterea lui Hristos pentru a birui moartea din noi.

Vom pleca spre dimineata la casele noastre ducand cu noi lumina Invierii. Este necesar ca aceasta lumina sa ramana aprinsa tot timpul in sufletele noastre. Este bine si este frumos ca din aceasta lumina sa se impartaseasca membrii familiei noastre, prietenii nostri, colegii de la locul de munca, dusmanii nostri daca se poate. Este, de asemenea, urgent ca din lumina Invierii lui Hristos, din lumina Evangheliei Sale sa se inspire cei ce ne guverneaza, cei ce aproba legi pentru tara, cei ce ne reprezinta in afara. Pentru ca acest lucru sa se intample, rugaciunea noastra la Sfanta Liturghie sau acasa trebuie sa fie mai staruitoare, postul mai aspru, dragostea mai vie, lucrarea mai concreta si mai evanghelica. Mai presus de toate, duhul unitatii trebuie sa intareasca fibrele launtrice ale Bisericii si Neamului. Preoti si arhierei, calugari si credinciosi de parohie, carmuitori si popor, toti suntem chemati a ramane uniti in adevar, staruitori in credinta, vii in iertare, dragoste si curaj.

Rog pe Hristos Domnul, Cel inviat, sa reverse asupra dreptslavitorilor crestini din Moldova, din tara si din intreaga lume harul iubirii Sale celei nemarginite. Din izvorul cel datator de viata si lumina al Invierii sa se impartaseasca tot neamul omenesc! Credinta in Hristos, nadejdea in ajutorul Sau si dragostea pentru toti oamenii sa ne fie intreitul vesmant care sa ne apere de tot raul!

In duh de rugaciune, pace sufleteasca si curaj mantuitor sa fim vestitori ai Invierii lui Hristos si marturisitori in Biserica Sa cea sfanta!

Cu dragoste sfanta intru Hristos Domnul, va imbratisez pe fiecare si pe toti laolalta, rugand pe Dumnezeu sa va daruiasca zile senine de Pasti, bucurie sfanta in familie, rabdare in necazuri si, mai presus de toate, mantuire.

HRISTOS A INVIAT! ADEVARAT A INVIAT HRISTOS! Al vostru parinte si frate catre Hristos rugator,
† TEOFAN Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

Note bibliografice
1 Cantarea a VI-a, Canonul Invierii, Utrenia Pastilor, “Penticostar”, EIBMBOR, 1999, p. 18.
2 Ibidem, Stihira a VI-a, Vecernia din Martea Saptamanii Luminate, p. 36.
3 Daniel 9,27.
4 Cf. Apocalipsa 3,1.
5 II Corinteni 4,12.
6 Ieremia 9,21.
7 Iov 3,21.
8 Intelepciunea lui Solomon 1,16.
9 Romani 6,23.
10 Pilde 8,36.
11 Intelepciunea lui Solomon 1,12.
12 Cantarea a II-a, Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul, “Triod”, EIBMBOR, Bucuresti, 1986, p. 115.
13 Ibidem.
14 Sf. Vasile cel Mare, Omilia a IX-a, VII, in “Omilii si cuvantari”, EIBMBOR, Bucuresti, 2004, p. 160.
15 “Viu sunt Eu in veac” (Deuteronomul 32,40); “Eu sunt Cel ce sunt” (Iesirea 3,14); “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” (Ioan 14,6).
16 Evrei 2,9.
17 Filipeni 3,10.
18 Cantarea I, Canonul Sambetei celei mari, “Penticostar”, p. 9.
19 Cantarea VI, Canonul Sambetei celei mari, “Penticostar”, p. 10.
20 Sf. Vasile cel Mare, Omilia a III-a, VI, in “Omilii si cuvantari”, EIBMBOR, Bucuresti, 2004, pp. 48-49.
21 Iezechiel 18,32.
22 Iezechiel 33,11.
23 Plangerile lui Ieremia 1,20.

L. Iacob&Anghelos- Hristos a Inviat